I-am cunoscut pe Gabi și Beto în 2016. Aveau 8, respectiv 6 ani și locuiau într-o curte din spatele unui mall, în sărăcie extremă. Casa lor era compusă dintr-o anexă de 6m² unde dormeau împreună cu mama, tatăl și fratele mai mare de 14 ani. În aceeași curte locuiau mai multe familii, în total vreo 15 suflete. Din păcate, Gabi, Beto și părinții lor nu aveau niciun act care să le ateste dreptul de a locui în acea cameră de 6m². 

Pe Gabi am întâlnit-o într-un tren. Cerșea împreună cu fratele ei mai mare. Tocmai începusem un nou job în București și încă făceam naveta la părinții mei. Îi văzusem pe Gabi și pe fratele ei de mai multe ori în tren, dar nu le-am dat bani. Erau curați, tăcuți și senini, mai ales Gabriela. Aveau o hârtie pe care o puneau în fața oamenilor și așteptau să primească bani. Altceva nu făceau și nu spuneau. Fața Gabrielei însă, spunea tot: Mă numesc Gabriela. Uneori îmi spun Elena, când vreau să par interesantă. Deseori îmi iese. Nu mi-e rușine cu ceea ce fac. Sunt isteață și zâmbesc, iar cuvintele mele, atent alese, dar spontan culese de urechile celor din jur, îi fac pe oameni să mă bage în seamă. Uneori prea mult. Merg la școală, din an în paști, îmi ajut familia să supraviețuiască și în mare parte fac ce vreau eu. Știu că voi fi bine, pentru că sunt Gabriela. Uneori Elena.

Tatăl meu mă aștepta în gară. Era noapte și frig. Am văzut că și ei se pregăteau să coboare. I-am întrebat dacă vor să îi ducem acasă. Fratele mai mare s-a uitat la Gabi. Gabi s-a uitat la mine și mi-a mulțumit, dar a zis că nu e nevoie. Le-am zis bine, bucurați-vă de plimbare. Gabi a zâmbit și a decis într-un final să meargă cu noi. I-am lăsat acasă împreună cu numărul meu de telefon și le-am zis să mă sune dacă au nevoie, dar nu au avut.  

Crăciunul lui 2017. Ca de obicei, mergeam acasă la părinții mei unde aveau să mă aștepte răsfățul în fața televizorului cu favoritele HBO și Cinemax, cozonacii și bunătățile mamei, casa copilăriei mele și bradul cu toate cadourile sub el, mai puțin ale mele. Nu îmi place să fac cadouri la foc automat. Spontan da, dar nu obligat. Ori fac un cadou memorabil, ori nu mai fac nimic, îmi spun în gând. Așa că în drum spre casă m-am decis. Le voi face un cadou copiilor pe care i-am întâlnit în tren. Voi merge în vizită la ei și le voi cumpăra ce au nevoie. Tata sigur va lăcrima. Mama sigur va radia. Nu din cauza mea. Așa sunt ei. 

Am mers la copiii care au sărit pe mine de bucurie și am intrat în casa/camera/anexa lor. Pentru prima oară am văzut cum încap 5 suflete într-un spațiu atât de mic. Pereții erau acoperiți de covoare. Aveau un televizor și un aragaz cu care se încălzeau (probabil cu ambele) și un pat care era extins la capăt cu o improvizație ca să mai încapă încă o persoană. Nu aveam loc să arunc un ac. Prima ieșire a fost la Decathlon unde le-am cumpărat haine de iarnă. A doua ieșire a fost la noi acasă unde mama ne-a făcut pizza, iar apoi ne-am jucat Monopoly. Gabi era contabila lui Beto, care încă nu învățase că nu e bine să ai încredere în toți contabilii. Toate întâlnirile cu ei aveau loc la intervale de câteva luni. Nu le-am oferit bani, doar timp. Nu au cerut bani, doar răbdare. Tot ce am făcut pentru ei a fost să le deschid uși și să intermediez nevoile lor cu soluții și opțiuni. Prima amintire virtuală a fost o poză pe care am postat-o pe Facebook cu mine, Gabi și Beto prin care îmi rugam prietenii să le trimită o vedere de oriunde din lumea asta ca să-i încurajeze să continue școala. Au primit zeci de vederi de peste tot din Europa, Indonezia și Canada. 

La școală lucrurile nu mergeau bine. Gabi era înscrisă la o școală care are cea mai mare rată de abandon școlar și cele mai mici rezultate la simulări și evaluări naționale din oraș. Directoarea școlii nu are nicio vină, dar asta-i altă poveste. Pe atunci, Gabi era în clasa I, semestrul doi și avea deja 115 absențe dintre care 57 nemotivate. La finalul anului acumulase 215 absențe, dintre care 110 absențe nemotivate. Enorm. Nici nu era de mirare că încă nu învățase tot alfabetul și nu știa să citească, nici măcar pe silabe, iar acasă nu își făcea temele pentru că nu avea unde, fizic. Pe lângă asta, mama copiilor îmi spunea că îi era teamă să nu fie dați afară din camera unde stăteau. 

Am început să mă interesez. Îmi place să-mi trăiesc viața știind că am opțiuni, că nu sunt constrâns. Evident că această libertate mi-am creat-o în timp (și nu de unul singur), iar libertatea lor era departe de prezent (și complet singuri). Mă întrebam ce poate face protecția copilului pentru această familie? Primăria? ONG-urile? Am intrat într-o lume instituțională pe care nu aș fi vrut s-o cunosc, o lume care din păcate există și care ne afectează pe toți. O lume care cheltuie mai mult decât oferă. Taxe și timp. Am căutat. Am citit. Am sunat. Am vizitat. Am vorbit față-n față cu directori, asistenți, funcționari. Am aflat că primăria nu a mai construit nicio locuință socială de 15 ani și că lista de așteptare este de cel puțin 3 ani. Într-un final, am ajuns la concluzia că soluțiile stau doar în mâna mea, a familiei mele și a noastră, a oamenilor care își doresc o schimbare. Responsabilitatea instituțională era pierdere de timp și de energie pentru că toți mă trimiteau peste tot. Chiar dacă generalizarea nu este corectă pentru cei din sistem care chiar încearcă să fie altfel, sentimentul meu a fost că toți sunt un tot, un cumul de frustrare și antipatie față de mine și genul meu de oameni. O sumă de taxe ascunse în mormânt, acolo unde ne și așteaptă (taxele), pe noi toți, oamenii de rând, educați și needucați. Asta e, ziceau. O vorbă pe care o detest. Asta nu e. Cum facem să fie?

Am găsit un serviciu social al organizației umanitare Concordia care oferea o masă caldă copiilor fără posibilități și îi ajuta cu temele în fiecare zi, după școală. Genial. În ianuarie 2018, am înscris-o pe Gabriela cu acordul mamei ei la acest afterschool (așa cum îl numeam noi) și i-am promis că dacă se ține de afterschool îi vom ajuta familia să se mute într-o nouă locuință după ce va termina anul școlar. Vacanța de vară se apropia, iar Gabriela tot mergea la afterschool. Trebuia să fac cumva să mă țin de cuvânt, dar nu știam cum. Acesta a fost punctul în care implicarea mea și a familiei mele a crescut exponențial. Vorbeam mult mai des la telefon cu mama copiilor și cu Gabriela care nu înțelegea că nu pot vorbi de la birou unde trebuia să scriu mailuri, până la un moment dat când m-a întrebat: Sunt mailurile mai importante decât mine? Evident c-am zâmbit. Altă dată am întrebat-o când a fost ultima oară când a plâns și mi-a răspuns: Când m-am născut! Evident c-am zâmbit, din nou. Și nu sunt singurul care zâmbește din cauza Gabrielei. Ea știe să atingă oamenii și are potențial (enorm) de a construi lucruri și de-a face oamenii s-o urmeze, dar ca adult fără școală nu o va băga nimeni în seamă, oricât de deșteaptă și descurcăreață ar fi. Tot timpul am considerat școala o legitimație pe care o arăți controlorului într-un autobuz ca să poți ajunge la următoarea stație, iar ei erau de-abia la prima stație. Acum era momentul să îi ajut, nu mai târziu. 

Eu și familia mea ne pregăteam să strângem bani de la organizații caritabile, prieteni și rude ca să-i ajutăm să se mute într-o nouă locuință. Ne gândeam să închiriem un apartament de 2 camere nemobilat pe care să îl mobilăm cu ce aveau nevoie. Am vizitat trei apartamente, perfecte pentru ei, dar când le spuneam proprietarilor că de fapt apartamentul era pentru o mamă cu copii fără posibilități fețele lor se schimbau. În ciuda faptului că noi garantam pentru plata chiriei, le era teamă să primească niște săraci care nu s-ar mai fi dezlipit de noua locuință.

Câteva luni mai târziu, am participat împreună cu familia mea la Swimathon București 2018, o competiție de înot care de fapt, era o scuză frumoasă și plină de oameni faini care strângeau bani pentru cauze caritabile. Echipa mea a fost formată din mama mea, fratele meu, vărul meu și mătușa mea, alături de o prietenă care au făcut minuni la fund-raising. Gabi, Beto și restul familiei mele au fost și ei prezenți în tribună. A fost o amintire de pus în ramă. 

10 iunie 2018. Mama copiilor m-a sunat să îmi spună că i-a murit un frate care locuia în aceeași curte cu ei. Înmormântările devin prilej de restabilire a ierarhiei statutare în familiile extinse, mai ales cele sărace care locuiesc înghesuite pe o suprafață cu mult loc de dat coate, iar ei nu făceau excepție. Rudele nu mai erau de acord să renunțe la anexa de 6m² în favoarea familiei lui Gabi și Beto. Așa că mama copiilor m-a întrebat dacă am găsit o locuință pentru ei, deoarece acum ar fi fost un moment bun. Am înțeles cât de urgentă era situația când am aflat că un alt frate i-a smuls ușa din balamale în semn de prietenie (familială). Am decis să apelez la mama și la tata (aceste două cuvinte îmi înmoaie sufletul acum) care și-au asumat dorința fiului lor și s-au dus a doua zi să încerce să îi ajute. Găsiseră o locuință care îi aștepta. Casa bunicilor de la țară. 

Cu o lună înainte, ultimul meu bunic se stinsese din viață. Casa bunicilor de la țară, unde petreceam vacanțele de vară rămăsese acum pustie. Fânarul. Grânarul. Grajdul. Grădina. Țarcul de găini. Erau toate goale. Mai puțin amintirile noastre. Și fântâna cu apă cristalină. Nu mă gândisem la această variantă până atunci și mi-era teamă ca nu cumva cei mici să se plictisească de stilul monoton al vieții de la țară și să fugă de acasă, chiar dacă orașul se afla la doar 15 minute distanță. Însă această decizie a fost cea mai bună pentru situația lor, oferindu-le stabilitate și sustenabilitate. Parțial. 

Între timp, tatăl copiilor a intrat în închisoare. Da, există și un tată care a contribuit la această poveste cu mai mult decât câțiva spermatozoizi și câteva procese prin tribunale. Spre apărarea lui, nu-și bate familia și nu bea. În schimb, procesele și autoritățile le-au cam bătătorit pielea. Sunt multe de spus despre cum tratează sistemul judiciar și DGASPC (sistemul de protecție al copilului din România) oamenii fără școală. Acești oameni sunt complet depășiți de toate scrisorile și bobârnacele pe care le primesc cu capul plecat din partea autorităților. Tot ceea ce pot face ei (și ceea ce fac) este să meargă înainte (sau înapoi) așa cum au mers până la acel punct. Nu există nicio schimbare în bine care să fie construită gradual. Pentru că nimeni nu le arată altfel. Nimeni nu îi tratează altfel. Asta e. Cauze pierdute. Tatăl copiilor nu avea carnet de conducere și pe vremea când mama copiilor vindea zarzavaturi la piață o ajuta și îi aducea marfă cu mașina. Ea a fost prinsă fără autorizație de vânzare și a primit amenzi, nenumărate, pe care nu le-a plătit. El a fost prins fără carnet de conducere de vreo 6 ori și, într-un final, a intrat în închisoare. Mama copiilor are doar 4 clase și nu a lucrat vreodată cu contract de muncă. O duce capul și are grijă de copii, dar încă nu a învățat să-și planifice viitorul. Pentru că nu a putut. Pentru că nu a vrut. Ea știe. Toți banii care le intră în casă sunt alocația copiilor, ajutorul social, cerșitul copiilor de sărbători și mâncarea de la cantina săptămânală. 

Adulții nu pot fi schimbați. Uneori chiar cred asta. M-am tot gândit cum să-mi calculez așteptările față de sufletele din această familie astfel încât să nu ajung să fiu dezamăgit. Calculul meu a fost simplu și clar de la început. Vreau să le ofer copiilor condițiile necesare pentru a merge la școală în fiecare zi. Și care ar fi aceste condiții? Stabilitate și suficient spațiu pentru a-și face temele acasă și pentru a dormi decent în fiecare noapte. Mâncare în fiecare zi, ideal de 3 ori pe zi. Tot ce le trebuie pentru școală. Sport și activități extra-curiculare în cursul săptămânii, care să-i oblige să nu mai meargă la cerșit și să nu mai aibă timp de făcut prostii. Dacă aceste lucruri se întâmplă, atunci le voi mai acorda ajutor în continuare, mi-am zis mie și mamei copiilor. Însă mama copiilor nu era singura mamă din ecuația de mai sus. Mama mea a mai adăugat încă o condiție pe lângă cele stabilite de mine, de data asta față de sufletele adulte din această familie, și anume să-și plătească utilitățile și să muncească. Aici începe dezamăgirea. Nu a mea, ci a mamei mele. Eu știam că adulții nu pot fi schimbați. Dacă și-ar fi dorit o altă viață, ar fi avut-o până acum. În schimb, sau complementar, mama mea știa că adulții ar trebui să facă eforturi atunci când primesc o mână de ajutor, altfel nu e sustenabil. Dar dacă adulții sunt complet depășiți de realitatea care-i înconjoară și nu pot sau nu vor să fie schimbați, trebuie să plătească și copiii pentru lipsa eforturilor părinților lor? Evident că plătesc, dar până la ce punct? Care sunt condițiile în care statul sau societatea ar trebui să intervină să ajute copilul, să preia din responsabilitatea unui părinte iresponsabil și cum o poate face într-un mod sustenabil? Aici începe dezamăgirea mea. Din nou, taxe în mormânt cauzate de iresponsabilitatea și nepăsarea instituțiilor care ne reprezintă la nivel local și național. Poate trăiesc într-o lume idealistă care încă se mai luptă cu ineficiența și nepăsarea autorităților, dar șansele ca lumea mea să dea mai multe rezultate decât cea a instituțiilor care îi apără pe cei neajutorațisunt mult mai mari.

Crăciunul lui 2018. Familia locuise în casa bunicilor mei de 6 luni. Gabi și Beto terminaseră primul semestru la noua școală, fără nicio absență nemotivată. Fratele mai mare mergea și el la școală, dar în oraș, pentru a urma programul „A Doua Șansă”. Renunțase la școală în urmă cu 4 ani pentru fotbal, apoi a renunțat și la fotbal. Dar încă mai avea o șansă. De el depindea cum o folosește. Îi vizitam cam o dată pe lună. Le cumpărasem găini și rațe care acum erau mari și făceau ouă. Le-am tras apă în baie, deci aveau toaletă în casă, pentru a nu mai ieși în frig la toaleta bunicilor din grădină. Le-am cumpărat un pat etajat de la IKEA pe care l-am asamblat împreună cu copiii de Crăciun. Am colectat donații, cadouri, jucării, haine de la prieteni și rude. Mi-am dorit să aibă parte de un Crăciun memorabil pentru că nimeni nu știe cum va arăta următorul Crăciun. 

În ziua Crăciunului, copiii erau entuziasmați de toate cadourile primite și mă uitam la mama lor cum încerca să-i astâmpere, eșuând lamentabil. Fratele mai mare voia șosete curate și nu știa de unde să și le ia singur. Gabi era în vervă de personalitate și o enerva intenționat pe mama ei. Beto era singurul care stătea cuminte, jucându-se cu o mașină Lego pe care o construiserăm împreună. Mama copiilor era complet depășită și nu știa să îi pună la punct. Le acorda prea multă atenție. Se enervă. Începea să-mi crească și mie pulsul și îmi ziceam în gând: Doamne, copiii aceștia au prea multă libertate! Dar oare aveam eu dreptul să intervin în viața acestor suflete? Atâta timp cât nu luam decizii pentru ei, ci împreună cu ei, cred că era o datorie, nu un drept, luând în considerare alternativele. Mă întrebam dacă școala avea vreo șansă să compenseze lipsurile din familie. Chiar atât de importanți să fie cei 7 ani de acasă? Mai importanți decât următorii 12 ani de școală (ipotetici)? Apoi am realizat că cel mai sănătos lucru pentru copii ar fi să fie cât mai ocupați. Asta am și încercat. Gabi și Beto mergeau la antrenamente de tenis în fiecare weekend. Gabi mai făcea și meditații de câteva ori pe săptămână cu o învățătoare răbdătoare din sat pentru a recupera lipsurile de la școală. Cu cât erau copiii mai ocupați, cu atât mama lor avea mai mult timp să se ocupe de gospodărie și să mai facă niște bani în plus. Rezultatele se vedeau, chiar dacă lent. Toți copiii mergeau la școală și începuseră să-și facă temele. Gabi a învățat tot alfabetul și citea pe silabe. La tenis Beto a dat peste fileu de 38 de ori, consecutiv. Gabi a numărat (de data asta mai corect ca la Monopoly) și i-au dat lacrimile. Nu de fericire. 

Am intrat într-un nou an cu noi speranțe, dar și cu așteptări. Eu îmi vedeam de viață și încercam să îi las să se descurce de unii singuri. Progresele copiilor la școală se vedeau și asta mă bucura cel mai mult, însă mama mea îmi dădea motive să cred că e dezamăgită de mama copiilor. Eu încercam să ignor motivele de dezamăgire, pe care le consideram nesemnificative și încercam să îi explic mamei că ar fi mai bine să ne concentrăm pe copii decât pe adulți, însă cuvintele mele nu ajungeau la rațiunea ei. Mă suna (prea des) să îmi spună că mama copiilor fumează în casă deși a fost rugată să n-o facă. Că pleacă de acasă în weekend și animalele rămân nemâncate. Că minte că e acasă și de fapt nu e acasă. Că nu se străduie să-și găsească de muncă și nu are grijă de grădină. Înțelegeam argumentele mamei mele și eram de acord cu ea. Dar perspectiva ei ducea la dezamăgiri. Perspectiva mea ducea la altceva: Îți dau ceva și nu îți cer să te schimbi. Tu poți să-ți trăiești viața cum ți-ai trăit-o și până acum. Dar dacă vrei să mai primești acel ceva în continuare, îți cer un singur lucru: să nu le pui piedici copiilor în drumul lor spre școală (indiferent în ce mod). Vreau ca acel drum să fie liber de piedici (de orice fel). Dacă cei mici merg la școală și trec clasa, contractul nostru este încă valabil. Dacă nu merg la școală, atunci vom purta o discuție dureroasă.

Însă veștile bune nu aduc rating și se uită repede. Mama copiilor a început să-și plătească facturile singură. A dat cu var în casă și a păstrat curățenia. A pus fasole și ceapă în grădină. A mers la cules de nuci și mai vindea din când în când ouă. Mergea săptămânal în oraș să-și ridice cantina. Dar într-adevăr, nu își căuta de muncă. I-am explicat că nu e singura mamă singură din lume și că sigur ar putea găsi o soluție, muncind în timp ce copiii erau la școală, dar rutina vieții de până atunci era mai mare decât dorința de schimbare. 

Cel mai bun exemplu de cum diferă percepția mea de cea a mamei mele este povestea contorului. Îmi scrie mama într-o zi că mama copiilor a făcut ceva la contorul de gaze pentru că a stat în loc. Luna precedentă avea aceeași citire și nu avea cum să rămână la fel. Sigur i-a făcut ceva, mi-a zis. Aveam drum spre casa de la țară și am decis să aflu despre ce este vorba. Am întrebat-o întâi pe mama copiilor dacă a făcut ceva la contor și mi-a spus că nu. I-am zis că e grav dacă se dovedește că cineva a stricat contorul intenționat, dar mi-a jurat că nu a făcut nimic și am crezut-o. M-am uitat la contor și într-adevăr avea aceeași citire ca cea din luna precedentă. Dar uitându-mă mai bine în poza trimisă de mama mea și apoi la contor, am realizat că de fapt nu era vorba despre același contor. Mai aveam un alt contor în curte. Am mers la el și mi-am dat seama că era vorba despre contorul de curent care, întâmplător (aproape ironic), avea aceeași citire cu cel de gaze. Mama mea comparase merele cu perele. Așa cum mulți oameni îi compară pe copiii săraci cu părinții lor. I-am transmis mamei mele elucidarea misterului. Presupunerea ei aștepta să se adeverească. Am văzut această așteptare și în instituții publice. Am auzit-o la politicieni. Am văzut-o în practică. Nu avem încredere în oamenii săraci pentru că știm că ne vor dezamăgi. De aceea nici nu investim în ei. M-am gândit dacă există șanse ca mama mea să aibă dreptate. Cel mai probabil mama mea va avea dreptate într-un final, dar până atunci, nu pot decât să sper că nu va avea. Așchia nu sare departe de trunchi, gândesc mulți, dar măcar putem contribui cu toții să sară cât mai departe posibil. Poate următorul trunchi va sări mai departe decât precedentul, iar următoarea așchie și mai departe. Alternativa înseamnă stagnare.

În România, aproximativ 400.000 de copii cu vârsta între 3-17 ani nu urmează nicio formă de învațământ. Dintre copiii țării, 51% se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, conform Eurostat. La nivel naţional, rata de abandon școlar este de 26,6% în zonele rurale (unde studiază 45% dintre copiii României). Practic, 1 din 4 copii din mediul rural renunță la școală, iar 38% dintre ei nu iau notă de trecere la examenul de capacitate din clasa a VIII-a. Această realitate tristă cu care se confruntă România a fost creată nu numai de sărăcie (peste o treime din populația țării trăiește în sărăcie), ci mai ales de haosul modificărilor legislative din educație și lipsa investițiilor gândite (cu cap) cu care se mândresc cei 26 de miniștri ai educației și cei 23 de premieri ai României din ultimii 30 de ani de după revoluție. 

Tot din cauza politicienilor, aproximativ 4 milioane de români și-au părăsit casele și viețile pentru a-și construi o viață mai bună în străinătate. Mă întreb (în sinea mea) câți români, îndiferent dacă sunt plecați din țară sau nu, ar fi dispuși să împrumute casele lor goale familiilor sărace din România pentru a le oferi stabilitate, îndeajuns spațiu și o șansă la educație? Poate sufletul lor ar zice, da, ar fi o idee bună, dar rațiunea le-ar cauza teamă și neîncredere în necunoscuți, mai ales în cei săraci. Și mie mi-ar fi teamă dacă nu aș deține controlul. Dar dacă le-aș spune că eu, sau altcineva ca mine, prin intermediul unei asociații, ar monitoriza familiile și ar verifica plata utilităților, ar merge în inspecție periodic pentru a evalua starea casei și evoluția familiei, a copiilor la școală și i-ar convinge pe părinți să devină mai independenți, treptat, oare i-aș convinge? Eu sper că da. Ce știm sigur este că valoarea acestor case în societatea noastră este zero dacă nu sunt folosite. Ce nu știm (încă) este probabilitatea ca acești copii să devină altfel decât părinții lor, dacă ar avea parte de stabilitate și continuitate. Condițiile acestei stabilități ar fi obligativitatea de a merge la școala și interacțiunea pe termen lung cu un mentor din cadrul asociației, nu cu o instituție publică.

În cazul în care proiectul Ograda prinde aripi, vom putea multiplica această logică, folosind  mai multe case din România pe care le vom gestiona prin intermediul ONG-ului. Asociația va putea intermedia disponibilitatea caselor nefolosite și familiile sărace care au nevoie de stabilitate și progres. Asociația va putea primi donații care să acopere costurile de început ale familiilor în momentul în care se mută într-o nouă casă, costurile lunare ale copiilor de a merge la școală și costurile unui asigurator care să acopere eventualele daune cauzate de familie în casă și alte idei (infinite) de a le oferi acestor copii motive să creadă într-un altfel de viitor. Părinții vor fi la rândul lor încurajați să-și plătească facturile și să muncească, ajutați fiind de către mentori. Casele ar putea deveni și refugii temporare pentru situațiile urgente de violență față de femeile din comunitățile locale, care nu au unde să se adăpostească pe timpul nopții. Aceleași case ar putea intermedia informații și consiliere pentru femeile din comunitatea locală supuse violenței în familie și pentru persoanele defavorizate și marginalizate care sunt interesate să afle ce drepturi și oportunități ar putea să aibă din partea autorităților locale și naționale. 

Prezentul, deseori nu ne oferă motive să sperăm că viitorul va fi mai bun. Dar fără încrederea că merită încercat, nu vom putea ajunge la acel viitor. Riscurile există și putem discuta despre toate scenariile posibile. Dar tot ceea ce îmi pot asuma este cadrul în care aceste riscuri se vor desfășura (sau nu). Restul depinde de oameni, viață și timp. Așa că nu-mi mai rămâne decât o întrebare de pus: voi cum vedeți viitorul? 

Ograda este, pînă la urmă, a noastră, a tuturor. 

Ce se întîmplă în ea ne va afecta și nouă viitorul.

Extras din cartea 505zile.ro

Articol publicat în Dilema Veche

Photo Flick

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *