Sunt balanță și văd deciziile înainte să le iau. Am împlinit recent 30 de ani și tot ce am decis până acum a funcționat. Nu știu cât a fost noroc și cât a fost curaj, dar știu că în momentul în care iau o decizie, mi-o asum. Pot face asta pentru că timpul meu pe acest pământ nu-mi permite să dau vina pe altcineva, decât pe mine. Când o idee mă face să zâmbesc, balanța mea înclină spre o decizie pe care vreau și trebuie să mi-o asum. Așa creez amintiri. O fac pentru mine. Uneori și pentru alții. Aici știu că e noroc.
Mi-a luat 2 ani să ajung la această decizie și a fost, de departe, cea mai grea decizie de până acum. Nu pentru că nu mă făcea să zâmbesc, ci pentru că imaginația mea nu cuprindea efectele ei, piesele de puzzle erau multe și amestecate și nu știam cum să le pun în ordine ca să ajung la imaginea de final. Pentru că nu depindea de mine. Ci de timp.
M-am întors în țară în 2013, după 5 ani de studii în străinătate timp în care am locuit în 5 țări diferite și am vorbit 4 limbi (inevitabil cu greșeli, dar cu capul sus și în continuă mișcare). Deciziile mele m-au umplut cu amintiri, oameni și experiențe care m-au conturat ca om. Din 2013 până în prezent, experiențele profesionale care au urmat, oamenii și amintirile create, majoritatea lor în România, alături de ADN-ul meu (prea) empatic, m-au făcut să ajung la această decizie.
Știm cu toții care sunt cuvintele ultimilor ani care reflectă România: corupție, sărăcie, criză, justiție, speranță, alegeri, proteste, minciună, frustrare, plecare, referendum, centenar, rușine. Speranță din nou?
În tot acest timp cronologic, bula mea de fericire, care era la dimensiuni intangibile când m-am întors în țară, descreștea exponențial. Dacă vă imaginați că fericirea mea depinde doar de mine (sună bine și uneori și eu cred asta), vă pot spune că cele mai frumoase momente în România au fost alături de familia mea și de oamenii lângă care am protestat și am creat. Cuvântul lângă este esențial. La fel și creat!
Bula mea de fericire în România a cuprins:
– protestele Uniți Salvăm Roșia Montană din 2013. În urma unei vizite de călător curios la Roșia Montană am decis să apăr perfecțiunea Transilvaniei față de lăcomia și incompetența autorităților române, așa cum am putut eu mai bine, protestând. Am învățat că vom îmbătrâni cu toții, într-un final, dar o putem face împreună, mult mai târziu!
– teama după primul tur al alegerilor prezidențiale din 2014 care m-a determinat să scriu o scrisoare cu 7 motive pentru care Iohannis ar trebui votat președinte. Am distribuit scrisoarea (semnată și asumată) în vreo 400 de cutii poștale în orașul părinților mei, într-un cartier care votase preponderent cu PSD în primul tur.
– experiența de a fi observator la alegerile parlamentare din 2016 și la referendumul pentru familie din 2018, când am fost dat afară dintr-o biserică pentru că le-am spus (cu voce tare) oamenilor din biserică că nu sunt obligați să voteze căsuța din dreapta buletinului de vot care zice DA, așa cum spusese preotul (tot cu voce tare) dezamăgit fiind de participarea redusă la vot.
– protestele pro-justiție din februarie 2017 și august 2018, când am ajuns să detest politicienii români cu toată melanina din corp (rămasă)!
– centenarul României din 2018 și haosul ieftin, lipsa completă de apartenență, reprezentare și emoție. N-a fost să fie, mi-am zis.
– președinția Consiliului Uniunii Europene și Ateneul Român plin de politicieni infractori și imorali ai României, gafele autorităților române și, din nou, rușinea față de oamenii care ne reprezintă. N-a fost să fie nici de data asta, mi-am zis.
Și nu va fi niciodată. Fără oameni noi, fără curaj, fără responsabilitate și asumare, mi-am zis (mai mult în suflet decât în gând). Ce mai aștept? Ce am de pierdut? Depinde de mine cum voi gestiona ce va urma, cu bune și cu rele. Dacă simt și văd, merită să încerc. Doi ani. Atât. Apoi pun punct sau virgulă. Sunt pregătit. Chiar crezi asta? Uită-te la Obama. Hai, stai în banca ta. Tu nu ești politician. Da’ ce zici de Iordache? Nu, că nu mai intră. Mi-e scârbă. De toți. Nu-ți vine să le zici în față ce simți? Ba da. Vreau să simtă rușine, frustrare și teamă față de ziua de mâine. Vreau să îi fac să simtă cum ne-am simțit noi în frig și în gaze lacrimogene. Așa cum se simt miile de copii săraci care nu merg la școală din cauza lor. Așa cum se simt familiile de români (o treime!) care (nu mai) rezistă în sărăcie, tot din cauza lor. Așa cum se simt sutele români care pleacă din țară (în fiecare zi!) pentru că nu mai scapă de acel gust amar și nu văd niciun viitor pentru copiii lor în țara în care s-au născut. Așa cum se simt cei care plătesc taxe și impozite atunci când ajung la spital, la pensie sau la ANAF, din cauza cui? A lor! Vreau să le dau viața peste cap așa cum ne-au dat-o ei nouă. Vreau să nu mai trăiesc în instabilitate, ineficiență, minciună și timp pierdut. Potențial pierdut. Vreau să creez. Să fiu lângă. Dacă nu funcționează diplomația, răbdarea, atunci folosim democrația. Hai că poți. 2 ani. Apoi punct sau virgulă. E atât de simplu. Și atât de complicat. Atât de entuziasmant! Dă tot ce ai. Și știi că ai. Piesele de puzzle sunt la tine. La noi!
HAI, ROMÂNIA!
2020 e anul NOSTRU!
Al românilor europeni!
Al românilor liberi!
Al românilor asumați!
// Mihai Leontescu
– Candidat independent la Consiliul Local Brașov 2020.
– Autorul cărții 505 zile.
– Român european.
Frumos ai scris!
Mulțumesc. Voi mai scrie.
De apreciat decizia ta. Dar mă tem că vei regreta, așa cum regret eu acum, la 58 de ani, că nu am părăsit țara asta la timp. Chiar dacă am o situație materială bună, ceea ce văd în jurul meu mă deprimă cumplit iar cei trei copii ai mei nu au aici nici un viitor.
Decizia de a pleca din țară o pot lua oricând, din nou. În acest moment simt că încă am timp. Ce va urma, nu pot spune. Dar pot spune că voi regreta dacă nu încerc. Aveți încredere în tinerii acestei țări și vă recomand să vă împlicați și dvs dacă vă permit timpul și motivația.
Bravo Mihai!