Iulie 2017. Am avut norocul să fiu înconjurat în mare parte de oameni buni, care mi-au oferit din energia lor (poate mai mult decât le-am oferit eu sau am meritat) și de o familie care mi-a oferit încrederea și libertatea de a explora granițe și limite. Mi-am luat zborul să studiez în Suedia imediat după terminarea liceului și toate experiențele care au urmat au fost decizii asumate de un tânăr care nu avea nimic de pierdut și care căuta adrenalina tinereții și a vieții trăite acum.

La 24 de ani m-am întors și am rămas în țară. Motivul a fost simplu, îmi doream o viață mai puțin previzibilă și simțeam nevoia să-mi consum energia tinereții acasă, acolo unde imprevizibilul putea fi transformat în potențial. Granițele, pentru mine, nu mai aveau însemnătate. Oricând aș fi putut realege Suedia sau Bruxelles sau Hong Kong, dar am ales România, unde am devenit un tânăr optim(ist), proaspăt întors în țară. Ceea ce a urmat a fost o descoperire a României și a românilor și o explorare a oportunităților din această țară. Din momentul reîntoarcerii, am avut senzația că trăiesc într-o bulă care mă proteja. Această bulă era o combinație de optimism, de libertate și de curaj, detașată de nervii și negativismul din traficul audio-vizual la care eram expus.

La trei ani de la întoarcerea mea în țară, am realizat că bula mea nu mai este atât de impenetrabilă. Am devenit mai sensibil și reactiv la stimulii externi (la sărăcie, la copii și bătrâni neajutorați, la intoleranța față de tot ce e diferit sau nou și la lipsa de respect și moralitate a politicienilor). Am început să mă simt mai vulnerabil și mai gânditor față de viitorul meu

Bula mea se enervează tot mai des:

Într-o zi de vară am decis să merg la bazinul Dinamo. Era caniculă. Am sunat să întreb dacă s-a deschis bazinul din exterior, voiam să înot sub cerul liber. Mi s-a răspuns că bazinul exterior este deschis. Am ajuns la bazin la ora 20:15, știind că bazinul ar trebui să se închidă la ora 22:00, la fel ca cel din interior. La intrare, am aflat că bazinul din exterior se închide la ora 21:00. Am zis OK. Aveam timp să-mi încarc bula de fericire timp de 45 de minute. La ora 20:40 am auzit un fluier insistent și un domn supărat care striga de zor la oamenii din bazin să iasă. Motivul: se apropia ora închiderii și trebuia să facă curat. Șoc si groază! Eu nu ies din bazin, mi-am zis. În 30 de secunde (!) toți oamenii din bazin (resemnați) se îndreptau ca pinguinii, cu capul lăsat, către ieșire, probabil și ei frustrați de ora prematură de închidere. I-am zis domnului să facă curat cât timp eu înot, promițându-i că la ora 21:00 voi ieși din bazin. Câtă impertinență, haideți, domnule, cum să fac eu curat cât timp înotați, mai bine mă cert cu dumneavoastră, că și așa m-am plictisit toată ziua și nu am chef de curățenie. Am înotat în continuare câteva bazine, enervat de faptul că trebuia să-mi neglijez bula din cauza acestui nou stimul extern. I-am spus că, dacă vrea să ies din bazin, să-și cheme șeful ca să vorbesc cu el. A venit șeful! Am ieșit din bazin. Ne cerem scuze, domnule, aveți dreptate, nu ar fi trebuit să închidem așa devreme. Nu mă așteptam la o astfel de reacție. I-am explicat că la intrare scrie ora 21:00, deci ar trebui să putem înota până la această oră, iar curățenia să fie făcută după. A doua zi am mers la bazin din nou. Omul a început să fluiere și să urle la 20:55. Măcar am câștigat 15 minute! Am zâmbit. 

Morala: Vom încărunți cu toții, într-un final, dar o putem face, împreună, mult mai târziu! Așa că just keep swimming, just keep swimming!

Bula mea descrește exponențial:

În timpul navetei mele cu trenul, am întâlnit doi copii care se plimbau prin tren cu o hârtie în mână, lăsând-o pe masa oamenilor fără să spună nimic. Cereau bani. Nu le-am dat nimic. A doua zi, aceiași copii, aceeași situație. I-am întrebat unde coboară. În aceeași stație ca mine. Erau curați și aveau fețele senine, chiar vesele. În ecuația asta nu prea ieșea ceva. Am coborât și i-am întrebat dacă nu vor să-i ducem cu mașina acasă. Tata mă aștepta la gară. Au ezitat, dar într-un final au acceptat. Era noapte și frig. Locuiau departe de gară. I-am dus acasă și le-am lăsat numărul meu de telefon în cazul în care ar fi avut nevoie de ajutor pe viitor (nu au avut), apoi m-am întors cu tata în bula noastră de confort, acolo unde mama ne aștepta cu masa pregătită.

A venit Crăciunul. Nu am avut timp și nici inspirație să cumpăr cadouri pentru cei dragi. Nu-mi place să fac cadouri doar de dragul de a face cadouri. Ori produc ceva memorabil, ori nu mai produc nimic. I-am spus mamei că aș vrea să-i vizitez pe copiii pe care i-am întâlnit în tren și să le cumpăr niște haine. Mi-a răspuns că vine și ea. Odată ajunși la poartă am intrat într-o curte unde se jucau mai mulți copii, printre care și Beto și Gabi, care m-au recunoscut și au fugit spre mine. S-au bucurat. Am vorbit cu mama lor și am întrebat-o dacă-i lasă pe copii să-i luăm câteva ore să le cumpărăm niște haine. Am mers la Decathlon și le-am cumpărat haine de iarnă, ne-am oprit acasă la noi să mâncăm pizza și apoi i-am dus acasă. 

Bula mea de optimism descrește exponențial de fiecare dată când mă gândesc la ziua când acești copii vor renunța la școală pentru multele motive la care sunt îndreptățiți: cerșitul pe tren le ocupă timpul, spațiul de acasă nu le permite să-și facă temele și să învețe în liniște, banii nu le permit să-și cumpere ce au nevoie. Pe lângă asta, nu au oameni în jur care să îi încurajeze să meargă la școală! Am căutat idei. Din vinovăție că nu prea aveam soluții, mi-am întrebat prietenii pe Facebook dacă vor să le trimită câte o vedere din țările unde locuiesc și să-i încurajeze pe copii să continue să meargă la școală! Poate că într-o zi vor vedea lumea cu ochii lor sau măcar cu alți ochi. Au primit zeci de vederi din toată lumea. Mulțumesc, prieteni! Cred că acești copii, la această vârstă, nu mai târziu, au nevoie să fie protejați de un sistem care să preia din responsabilitatea părinților. Vreau să fac mai mult! Dar câți alți copii sunt ca ei în țara asta și ce face statul pentru ei?

Bula mea își revine înotând:

După sărbătorile de iarnă, am participat la Swimathon București, cel mai tare non-concurs de înot din România organizat de Fundația Comunitară București. Înotătorii strâng donații pentru cauze sociale și proiecte civice. Fiecare înoată pentru a-și dedica un gram din timpul său pentru o cauză civică. Am avut o lună la dispoziție pentru a strânge donații, iar punctul culminant a fost momentul zilei în care toate echipele participante au înotat. Cei mai faini oameni au fost prezenți, iar energia lor este cea care îmi dă speranță că România încă mai are o șansă!

Ce vreau să spun, din suflet și cu speranța că cineva mă ascultă, este că bula mea de optimism depinde de bula ta de optimism atunci când:

– nu vrei să ieși din bazin, dar, în schimb, ieși la vot
– protestezi atunci când ești expus nedreptăților
– faci fapte bune, fără să aștepți nimic în schimb (doar fericire)
– ripostezi față de tâmpiții care fluieră prematur (să recunoaștem, sunt mulți)
– scrii povești care emoționează suflete (poveștile tale sigur vor inspira)
– îi accepți pe cei care (aparent) sunt diferiți de tine
– întrebi de ce așa și de ce nu altfel?
– încerci să găsești răspunsuri
– te implici!

Pentru un tânăr de 25 de ani, România a câștigat! Pentru un tânăr de 35 de ani, cu siguranță mult mai cărunt, România va câștiga doar cu implicarea ta!