M-am născut într-o sâmbătă pe data de 15 octombrie 1988, în jurul orei 15:00, la doi ani și o zi după fratele meu. Mamei mele i-a fost greu să înțeleagă cum o ființă (umană) de 4 kilograme poate ieși într-un mod atât de gălăgios dintr-un loc atât de liniștit sau probabil i-a fost greu să înțeleagă cum poate ieși, punct. Spre norocul meu, nu a pus punct după prima noastră întâlnire, iar virgula eternă care a urmat mi-a permis să-mi creez propria poveste și să-mi fac vocea auzită pe acest pământ. 

Primul din familie care s-a bucurat cu adevărat de apariția acestei noi ființe durdulii, așa cum a lăsat-o Dumnezeu, a fost bunicul meu căruia nu am apucat să-i mulțumesc pentru primirea călduroasă în familia Leontescu. Toți ceilalți își doreau o fată. Bucuria bunicului s-a stins când eu am crescut de la 4 kilograme la 4 ani, iar ceilalți membri ai familiei mele au înțeles în timp și avantajul aducerii pe lume a unui bărbat feminist. 

În zodiacul chinezesc sunt dragon de pământ, iar în zodiacul european sunt balanță. Aud numai lucruri de bine despre dragoni și balanțe și le savurez pe toate cu nerușinare, dar mă întreb dacă le-aș savura și în cazul în care nu mi-ar conveni. M-am născut cu o voce interioară care în copilărie s-a manifestat prin răsfăț și care a evoluat într-un sentiment de vinovăție față de oamenii din jurul meu care nu au avut șansa la răsfăț. De-a lungul timpului am dus în mine o luptă între egoismul fericirii proprii și vinovăția față de nedreptățile acestui pământ. Nu-mi propun să schimb lumea, dar am o voce și este dreptul și datoria mea s-o fac auzită. 

*

Copilăria mea a fost una norocoasă. Am avut un acoperiș deasupra capului, mâncare în fiecare zi, ambii părinți, bunici la țară și o familie extinsă, unită și veselă. La vârsta de 5 ani, am făcut prima boacănă pe care o țin minte și care ține de minte. Mă jucam cu o minge de tenis împreună cu fratele meu în curtea din fața casei noastre și, din greșeală (deși nu sunt sigur), mingea a ajuns în curtea vecinei. Ca să recuperăm mingea trebuia să ajungem pe acoperișul bucătăriei, prin podul casei noastre, apoi pe acoperișul casei bunicii, de unde coboram la vecina, luam mingea și apoi urcam pe acoperișul bunicii urmând același traseu. Dar ca să nu mai coborâm prin același pod (ne plictiseam ușor) eu și fratele meu am găsit o soluție ingenioasă de a scurta drumul, soluție care presupunea să alunecăm pe o laterală a acoperișului casei bunicii direct în curtea noastră. Doar că acea coborâre de pe acoperiș trebuia să se sincronizeze cu un stâlp de care ne prindeam, alunecând pe el până ajungeam cu picioarele pe pământ. Stâlpul se afla în apropierea gardului, iar gardul lângă trotuar. Dintre toate momentele în care mingea ajungea la vecina și noi pe acoperișul bunicii, unul singur se distinge cu mari emoții și repercursiuni. V-am avertizat că este o poveste de ținut minte. Fratele meu a coborât primul, apoi am urmat eu, iar în timp ce alunecam pe acoperiș, mă uitam la stâlp, apoi la mâinile mele și din nou la stâlp, moment în care am realizat că stâlpul nu se va sincroniza cu mâinile mele (încă nu învățasem ce înseamnă sincronizarea și recalibrarea vieții). Singura opțiune rămasă era să-mi redirecționez privirea spre gardul sau trotuarul care mă așteptau necondiționat. Din fericire, trotuarul a fost cel care m-a primit cu brațele deschise. Mi-am spart capul. Fruntea mea sângera. Bunica s-a speriat. Un vecin m-a dus la urgențe. Au venit părinții. Doctorii mi-au curățat fruntea (fără anestezie), m-au pansat și m-au trimis acasă. Când fruntea s-a infectat, ne-am întors la spital, iar doctorii mi-au curățat din nou fruntea, m-au pansat și m-au trimis acasă pentru a doua oară. Acesta a fost momentul în care familia mea a realizat că am capul tare și nu am nevoie de anestezie pentru a înfrunta problemele vieții. Datorită acestei boacăne, mintea mea a realizat mai târziu în viață că singura care nu discriminează este gravitația, iar eu și familia mea am motivat restul deciziilor (nerăbdătoare) care au urmat prin prisma momentului în care capul meu s-a ciocnit pentru prima oară cu soarta. O altă presupunere plauzibilă pentru deciziile mele surprinzătoare, ar fi și faptul că m-am născut la doi ani după dezastrul nuclear de la Cernobîl. Dar înclin spre prima, altfel fratele meu ar fi câștigat deja un premiu Nobel. 

*

Îmi aduc aminte că nerăbdarea mea și-a spus din nou cuvântul în clasa I, dar din cauze care, de această dată, nu depindeau de mine. Într-o zi m-am întors de la școală și i-am transmis mamei decizia mea, unilaterală, de a mă muta într-o altă clasă pentru că învățătoarea mea pierdea prea mult timp. Acesta a fost argumentul unic și convingător pe care i l-am oferit. La finalul anului școlar mama mea (ca orice mamă care nu poate pune punct) a încercat să descifreze parcursul birocratic și decizional al direcțiunii școlii pentru ca timpul fiului ei prețios să nu mai fie pierdut. Totuși, în ziua serbării de final de an, după ce am aflat că mă voi muta într-o altă clasă, m-am simțit vinovat față de vechea mea învățătoare și am luat-o în brațe în fața clasei, fără ca ea să înțeleagă de ce plâng. Nu știa că timpul nostru împreună luase sfârșit. 

*

Timp de 5 ani de zile am făcut înot de performanță. Înotul pentru mine și fratele meu a fost eliberarea energiei infinite de care dispuneam, iar pentru părinții noștri a fost redirecționarea acestei energii de la bătăile zgomotoase cu care îi trezeam nopțile. Îmi aduc aminte de o competiție de înot în școala primară când toată familia mea se afla în tribună. Nu aveam așteptări mari. Nimeni din familie nu avea nicio așteptare, de fapt. La antrenamente eram printre primii 5, dar niciodată pe primul loc. Aveam un coleg mai înalt decât mine care, aproape tot timpul, era cel dintâi și un alt coleg care avea brațe de fluture, ieșind întotdeauna câștigător la fluture. În ziua competiției m-am schimbat relaxat în vestiar, după care m-am îndreptat spre bazinul plin de oameni. Odată ajuns acolo, mă uitam în jurul meu și simțeam energia celorlalți. Unii colegi înotaseră deja, alții așteptau, iar tribuna aplauda și striga. Cu cât strigau și aplaudau mai tare, cu atât adrenalina mea creștea și simțurile mele deveneau mai ascuțite. Cu cât vedeam zâmbetele familiei mele, cu atât aveam mai mare încredere în forțele proprii și știam că nu am nimic de pierdut. Mi-a venit rândul. Am urcat pe blocstart. Am auzit semnalul sonor și am sărit în liniștea apei. Din acel moment energia și încrederea mea au explodat. Eram în lumea mea și făceam ce voiam cu ea. Aveam un obiectiv și știam că-l pot atinge. Simțeam. Apoi ieșeam din lumea mea și cealaltă lume aplauda. Am câștigat aproape toate medaliile de aur. Nu m-am așteptat. Un coleg a început să plângă deoarece fusese convins că medalia va fi a lui. Mi-a părut rău. Am dat vina pe tribună. Înotul pentru mine înseamnă acea lume în care-mi pot pune gândurile și visurile în ordine. O lume în care nu mai contează lumea din afară, doar cea dinăuntru. Datorită competițiilor de înot am învățat că depind de energia oamenilor pentru a oferi tot ce-i mai bun din mine și mai târziu am realizat că, deși nu sunt dependent de validare, sunt dependent de încurajare.

*

În urma numeroaselor plimbări pe care eu și fratele meu le făceam prin podul casei noastre am descoperit un acvariu imens, prăfuit și murdar, pe care tatăl nostru îl umpluse cu pești exotici în tinerețea lui. L-am curățat și l-am rugat pe tata să-l aducem în casă. A fost de acord. Așa a început povestea primei lumi imaginare care s-a transformat treptat în realitate. Ne întrebam cum am putea aduce la viață acvariul de 200 de litri. Era un acvariu mare, care necesita planificare. Am adus nisip. L-am spălat și respălat, apoi l-am fiert. Am pus nisipul și apa în acvariu cu câteva linguri de sare și picături de albastru de metil. Am lăsat acvariul câteva zile să se decanteze, după care am mers să cumpărăm plante și pești. O lume nouă avea să se deschidă în fața ochilor mei și am simțit o mare bucurie când am văzut cum se transformă un spațiu gol în ceva plin de viață. Apoi au urmat orele lungi de privit acvariul și de imaginat lumi mai bune. Cum putea acvariul să arate mai bine? Ce fel de pești puteau conviețui în același acvariu? Ce aveau nevoie pentru o viață mai bună? La început, acvariul era plin de pești vivipari (pești care nasc pui vii – guppy, molly, xifo) care nu aveau pretenții prea mari și erau ușor de întreținut și reprodus. Peștii mai sofisticați au venit la scurt timp, în completarea celor colorați și frumoși (dar prea simpli). Preferații mei au fost scalarii (peștii înger) care aveau un aer regal și pretențios (aproape uman). Aceștia creșteau mai greu, dar deveneau din ce în ce mai frumoși și evlavioși. Mergeam să le cumpăr hrană vie pe care o înfulecau cu grație și încercam să le fac viața cât mai bună (temperatură constantă, oxigenarea apei, plante naturale și artificiale, sanitari care curățau nisipul, melci care curățau pereții acvariului). Scalarii se reproduc prin icre și au nevoie de un spațiu izolat pentru ca puii să iasă din icre. Din păcate, am reușit doar să le fac viața mai bună scalarilor. Speranța mea de-a avea pui de la ei a eșuat. Am reușit să văd un singur pui de scalar care ieșise din sutele de icre, dar care era atât de gras încât nu putea să înoate și a devenit încă o victimă colaterală a gravitației. Viața lui Nemo nu se aplica în realitate. După dezamăgirea puiului gras, acvariul de scalari s-a transformat în acvariu de broaște țestoase, pe care le hrăneam mai rar și le ofeream mai puțină atenție. Broaștele țestoase s-au transformat în hamsteri (și un porc de guinea epileptic), iar la scurt timp hamsterii au făcut pui care s-au mâncat între ei (pui care urmau să facă alți pui la scurt timp). Supraviețuitorii (plini de hormoni la rândul lor) i-am donat la un magazin de animale, iar povestea acvariului din pod și a animalelor din viața mea (credeam că) s-a încheiat. Datorită acestui acvariu, am învățat că acvariul în care locuim și viața, în general, nu sunt evlavioase, dar pot fi (mai) frumoase!

*

În școala gimnazială am renunțat la înot și aveam mai mult timp la dispoziție pentru a înțelege lumea în care trăiam. Am intrat într-o clasă cu profil de limba engleză și am învățat repede că nu îi invidiam pe tocilari și nu îi admiram pe șmecheri. Îmi aduc aminte că citeam Harry Potter în timpul orelor, iar în pauze mă uitam cu poftă la colegii care-și permiteau să mănânce de la la McDonald’s. Nu aveam acces la acest lux care reflecta nivelul de dezvoltare al României la acel moment. Marele succes al claselor secundare a fost să învățat să-mi cresc media generală la școală cu eforturi minime. Dirigintele nostru a evidențiat acest aspect într-o ședință cu părinții spunând despre mine că împușc notele. Mama a venit acasă și mi-a transmis mesajul pe care l-am interpretat într-un mod negativ, cum probabil era și intenționat. Credeam că fac ceva greșit și îmi intrase în minte că sunt superficial. Doar după ce am terminat facultatea, într-un alt sistem educațional (Suedia), am înțeles că de fapt nu eu eram cel superficial. Școala (mea) românească nu încuraja gândirea critică și descoperirea de sine, iar exploratorul din mine a ales să acorde efortul minim necesar pentru maximum de rezultate într-un sistem care părea construit mai degrabă să distrugă creativitatea și libertatea de gândire. 

*

În clasa a VIII-a am prins drag de o materie care a reușit să-mi consume mai mult timp decât timpul minim necesar pentru o notă bună. Mi-a plăcut geometria. Îmi plăcea să construiesc piramide și forme în spațiu. Nu aveam talent la desen, dar puteam să văd în spațiu. Era interesant cum mintea mea vede într-un plan tridimensional niște linii simple desenate pe hârtie. Dacă aș alege un alt drum în viața mea, probabil ar avea legătura cu arhitectura. Dar deocamdată am ales să fiu explorator.

*

Primele luni din liceu le-am petrecut testând granițe și încercând să-mi fac simțită prezența. Am intrat la cel mai bun liceu din oraș unde nesiguranța mea se manifesta prin glume și remarci auto-critice. Această “nesiguranță” se manifestă în același mod și astăzi, în contexte pe care le consider prea dureroase pentru a nu îndrăzni să aduc o urmă de umor sau să rup tăcerea atunci când nimeni nu îndrăznește. La începutul liceului, diriginta noastră s-a gândit că ar fi o idee bună să testeze conformitatea elevilor și să facă un sondaj în clasă cu următoarea întrebare: Cine din clasă credeți că s-a adaptat cel mai puțin? Nu cel mai mult. Cel mai puțin! Ciudată întrebare pusă de un adult cu ADN unic, m-am gândit, dar pentru un tânăr de 14 ani diriginta avea întotdeauna dreptate și întotdeauna un motiv întemeiat pentru care punea astfel de întrebări. Fiecare elev trebuia să scrie un nume pe o hârtie și să-l ducă la catedră pentru a fi desemnat câștigătorul. Coșmarurile mele s-au adeverit înainte de a afla rezultatul. Știam că unii colegi nu mă plac, dar nu știam câți și de ce. Cu speranța că voi afla de ce, am luat creionul, am scris Mihai pe hârtie și am dus hârtia la catedră. Din păcate, nu am înțeles scopul final al acestui sondaj. Nu doar pentru că nu am aflat de ce unii oameni nu mă plac, dar nimeni dintre cei votați ca fiind cei mai inadaptați ai clasei (nu am fost doar eu) nu a primit consiliere sau sfaturi de la dirigintă (sau altcineva) pentru o viață mai adaptată la normele societății. Încă aștept o explicație pentru logica acestui experiment și pentru modul în care au fost desemnați “câștigătorii” în văzul tuturor colegilor. Din acest moment mi-am continuat parcursul liceului considerându-mă un inadaptat care nu a învățat cum să-și însușească normele societății și religia vreunei bisericuțe. Din fericire (pentru mine), experiențele vieții care au urmat după liceu mi-au scăzut nesiguranța de sine și mi-au crescut toleranța față de ridicol.

*

Cele mai relevante experiențe pe care le-am trăit în liceu au fost departe de profesori (cu prea puține excepții) și departe de școală (cu prea puține excepții). 

*

O bună perioadă de timp din liceu, am stat în ultima bancă lângă o colegă de etnie romă cu care mă înțelegeam foarte bine. Ribana a fost primul om din clasă care râdea cu adevărat la glumele mele. Mă simțeam liber în preajma ei și îmi oferea siguranța unui teren în care mă puteam desfășura fără a mă simți judecat. Zâmbetele noastre nu au fost înțelese de dirigintă și am fost mutat în altă bancă. La acel moment nu am înțeles de ce trebuia să fiu eu cel mutat în a treia bancă, iar ea să rămână în ultima bancă. Amândoi eram la fel de vinovați pentru deranjul cauzat de râsetele noastre. Anii au trecut și la întâlnirea de zece ani am aflat că Ribana s-a sinucis. Nu știu ce gânduri i-au capturat mintea, dar mi-aș fi dorit să știe că pentru mine reprezintă cel mai îndelungat zâmbet pe care l-am simțit în cei 4 ani petrecuți pe băncile liceului. 

*

În clasa a X-a am aflat despre un proiect finanțat de Uniunea Europeană, numit Comenius, la care participa și liceul meu. Proiectul presupunea, printre altele, găzduirea unor elevi din Europa care veneau pentru o săptămână în România, iar noi, elevii români le puneam la dispoziție o cameră din cadrul locuinței noastre. Fiecărui elev străin îi era atribuit un elev român, adică un ghid împreună cu care acesta participa la diverse activități școlare și evenimente al căror scop era descoperirea unor noi subiecte de interes (mai ales în afara școlii). Eu am găzduit un englez care a uitat să-și treacă în CV că bea alcool! Daniel nu era singurul european care a venit la noi în liceu, dar în clasa mea am fost singurul care s-a înscris în acest proiect. Elevii liceului nostru au găzduit elevi de vârsta noastră din Anglia, Franța, Germania, Polonia și Finlanda. A fost prima experiență europeană pe care am simțit-o pe propria piele și care mi-a deschis apetitul pentru oamenii diferiți și poveștile altfel.

*

În clasa a XI-a mi s-a oferit oportunitatea de a merge cu același proiect Comenius într-una dintre țările partenere pentru a locui timp de o săptămână cu o familie locală. Toți ceilalți colegi din proiect se luptau pentru un loc eligibil în Franța, Anglia sau Germania. Eu am ales Finlanda. Nu știam nimic despre această țară. Știam doar că-mi place zăpada. Am fost găzduit de o familie finlandeză din orașul Tampere, am mers la o școală finlandeză, am petrecut timp în saune, păduri, plimbări și petreceri cu ceilalți tineri europeni și am plecat din Finlanda cu cele mai frumoase amintiri pe care le-am trăit în toată perioada liceului. Experiența Finlandei avea să definească direcția pașilor mei de mai târziu, dar și decizia de a-mi lua zborul la facultate într-o țară străină.

*

Tot în clasa a XI-a am rămas corigent la chimie. Reușisem, în sfârșit, să fac parte dintr-o bisericuță. Bisericuța corigenților la chimie și-ar fi putut crea o nouă religie. Jumătate din clasă și din liceu rămăsese corigentă la aceeași profesoară. Ce bucurie! La finalul anului am reușit să-mi cresc media la chimie cu 150%. În termeni antreprenoriali m-aș fi încadrat la nominalizarea pentru cea mai bună gazelă a anului, dar în termeni școlari, eram doar un pinguin care trebuia să iasă din școală ca toți ceilalți pinguini și să dea bacul la chimie. Bacul l-am dat la biologie și l-am luat cu 10. O altă bucurie!

*

În timpul liceului, deși nu-mi aduc aminte să fi avut vreo lecție de educație civică memorabilă, îmi amintesc de primul moment de curaj civic memorabil. Împreună cu o colegă am decis să ne facem vocea auzită față de un domn necunoscut care arunca în voie chiștoace în fața blocului. Locuia la parter, iar grădinița din fața geamului lui era plină de chiștoace de țigări. Groaznic. De ce îi permitem să polueze natura, Andreea? Trebuie să-i spunem că nu suntem de acord cu acest comportament. Dar cum? Andreea nu a stat pe gânduri și a scos din ghiozdan un marker permanent. Ideea era simplă. Îi scriem ceva usturător pe ușă. Genial, Andreea! Așa facem! Schimbarea vine doar prin curaj. Eu stau la intrare în bloc și te anunț dacă vine cineva. Tu mergi și scrie-i ceva memorabil nerodului! Andreea a mers cu avântul ei poetic și curajos și a scris pe ușă următoarele cuvinte: Dacă le mai arunci, te ia gaia!

*

Spre finalul liceului am intrat în frenezia pregătirilor pentru bac și aveam mari semne de întrebare cu privire la nivelul pregătirii mele la matematică. La economie mă simțeam stăpân. La biologie aveam o profesoară tânără. La română aveam o profesoară bătrână, dar aveam dicție și imaginație. Iar la matematică nu credeam că pot recupera toate temele și tezele copiate de-a lungul liceului. Nu eram singurul din clasă în această situație, dar eram singurul vinovat că m-am lăsat purtat de val. Eram dezamăgit de dependența mea față de sistemul neperformant tolerat de profesorul nostru de matematică. De ce nu am luat atitudine mai devreme? De ce m-am lăsat dus de val? Într-un final, am avut noroc și am reușit să trec bacul la matematică cu o notă bună. Scăpasem de bac și de stres, dar mult timp am avut coșmaruri cu sentimentul eșecului de dinainte de bacalaureat. 

*

Aveam în plan să-mi continui studiile la ASE în București. Mă gândeam la adminstrarea afacerilor și relații internaționale. Dar în ultimele luni dinainte de bac am descoperit în biblioteca mea un dicționar româno-finlandez pe care-l cumpărasem cu ocazia vizitei mele în Finlanda. Atunci mi-a tresărit în minte ideea posibilității de a studia într-o țară străină ca Finlanda și într-un sistem de educație mai performant. Vorbeam engleza fluent (trecusem examenul de engleză Cambridge) și mă încânta ideea de a face altceva. Mai aveam câțiva colegi de liceu care se pregăteau să meargă în Anglia, Franța și SUA. Dar nimeni nu vorbea despre Scandinavia. I-am povestit mamei mele despre idee și am decis împreună să aplic. Măcar să încerc. În Finlanda, din păcate, nu am putut aplica pentru că universitatea din Helsinki pe care-o vânam îmi cerea un alt examen de engleză (TOEFL). Așa am ajuns să aplic în Danemarca și Suedia, care acceptau Cambridge-ul. Suedia mi-a ignorat aplicația. Danemarca mi-a răspuns că dacă trec examenul de bacalaureat, pot merge la ei. Știam că este indicat să le trimit cât mai multe referințe externe școlii, în aplicație, dar nu mă așteptam să mi se spună: Tu ia bacul și noi te așteptăm! Am început să-mi fac planuri mai serioase în direcția plecării și în urma unor discuții cu ai mei, mi-am luat biletul de avion către Copenhaga. Nu am mai dat admiterea la ASE. Vara a trecut ca un fulger și cu două săptămâni înaintea zborului spre Copenhaga am primit un email de la Suedia. Mihai, știm că te-am ignorat până acum, dar dacă mai ești interesat, poți veni la noi să studiezi, mi-au zis. Mă uitam surprins la ecran, apoi la mama și-am întrebat-o: Suedia sau Danemarca? Tu știi mamă, n-au zăpadă în ambele țări? Cred că au mai multă zăpadă în Suedia! am zis. Mi-am îmbrățișat părinții. M-am îmbarcat în avionul care mă aștepta (doar pe mine) și am decolat spre viitorul meu (și doar al meu). Am aterizat în Copenhaga, am luat trenul spre Suedia și viața mea nu mai avea să fie aceeași. 

Un căpitan fără vapor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *